Viața cu o boală rară: De la atacuri de panică la diagnostic

Infecția cu virusul hepatitei B este diagnosticată prin mai multe teste de laborator care detectează diferiți markeri în sânge. Cel mai frecvent test inițial de screening este testul antigenului de suprafață al hepatitei B (HBsAg), care detectează o proteină de pe suprafața virusului. Dacă HBsAg este prezent în sânge, indică o infecție activă cu hepatita B, fie acută, fie cronică. Acest test este utilizat pe scară largă deoarece poate identifica persoanele infectate înainte ca simptomele să apară și ajută la prevenirea transmiterii către alte persoane.

Testele sanguine suplimentare oferă informații mai detaliate despre statusul infecției. Testul anticorpilor de suprafață ai hepatitei B (anti-HBs) determină dacă o persoană a dezvoltat imunitate la hepatita B, fie prin vaccinare, fie prin recuperare după o infecție anterioară. Testul anticorpilor nucleari ai hepatitei B (anti-HBc) ajută la distincția dintre infecțiile acute și cronice și poate indica expunerea anterioară la virus. Există două tipuri de anticorpi nucleari: IgM anti-HBc, care apare în timpul infecției acute, și IgG anti-HBc, care rămâne detectabil pe viață după expunere.

Pentru persoanele diagnosticate cu hepatită B cronică, medicii pot solicita teste pentru a măsura încărcătura virală și a evalua funcția hepatică. Testul ADN-ului hepatitei B cuantifică cantitatea de virus din sânge și ajută la monitorizarea progresiei bolii și a eficacității tratamentului. Testele funcției hepatice, inclusiv alanin aminotransferaza (ALT) și aspartat aminotransferaza (AST), măsoară enzimele eliberate atunci când celulele hepatice sunt deteriorate. Nivelurile crescute sugerează inflamație hepatică activă.

Antigenul e al hepatitei B (HBeAg) și anticorpul său corespunzător (anti-HBe) sunt markeri suplimentari care indică cât de activ se replică virusul. Prezența HBeAg înseamnă de obicei că virusul se înmulțește rapid și persoana este foarte contagioasă. Când apare anti-HBe și HBeAg dispare, indică în general o activitate virală mai scăzută și o contagiozitate redusă. Aceste teste împreună ajută furnizorii de servicii medicale să determine stadiul infecției, să ghideze deciziile de tratament și să monitorizeze răspunsul pacientului la terapia antivirală.